Pe Roxana o cunoscusem la facultate, în primul an de licență.Ne-am împrietenit repede, pentru că amândouă iubeam literatura și cafeaua tare de dimineață.Stăteam ore întregi la biblioteca facultății, deși rareori citeam ceva din bibliografia obligatorie.După absolvire, ea s-a mutat la Viena pentru un masterat în istoria artei, iar eu am rămas în Cluj cu un loc de muncă la o agenție de comunicare.La început, distanța nu a contat — o sunam în fiecare seară.Îi povesteam tot ce se întâmpla la birou; ea îmi descria orașul nou, muzeele și colegii de apartament, cu care nu se înțelegea întotdeauna bine.Lunile au trecut și apelurile s-au rărit.Nu din răceală, ci din oboseala acumulată a vieților paralele.Pe Roxana o apuca munca de dimineață până seara, iar pe mine — proiectele fără sfârșit.Mesajele scurte au înlocuit treptat conversațiile lungi, și până la urmă nici mesajele nu mai veneau zilnic.Vara trecută, am vizitat-o la Viena pentru prima dată de la plecarea ei.Roxana o recunoșteam din mers, chiar și în mulțimea de pe aeroport: aceeași postură dreaptă, aceeași geantă galbenă pe care o luase de la piața Unirii.Ne-am îmbrățișat lung, fără să spunem nimic.Apartamentul ei era mic, dar plin de cărți și de lumină de după-amiază.Micul dejun îl luam la o cofetărie din colț; cafeaua o beam în tăcere, uitându-ne la oamenii care treceau.Acele trei zile le-am trăit intens, ca și cum nici nu trecuseră cei doi ani de distanță.Pe treptele unui muzeu, i-am povestit despre un bărbat pe care îl întâlnisem câteva luni înainte — pe el l-am descris în detaliu, și ea a ascultat cu răbdarea de care numai prietenii vechi sunt capabili.Înainte să plec, m-a întrebat dacă regret că am rămas în România.I-am răspuns sincer: câteodată da, câteodată nu.O prietenă ca Roxana te învață că prietenia adevărată rezistă distanței — nu neschimbată, ci transformată.Iar transformarea asta, dacă o accepți, devine ea însăși dovada că relația are rădăcini mai adânci decât proximitatea.