Înainte să înțeleg ce înseamnă cu adevărat a citi, trecuseră ani în care răsfoiam cărți fără să le las să mă atingă.Citeam cuvintele cu o distanță calculată, fără să permit semnificației să mă deranjeze — un fel de carantină voluntară față de emoție.Descoperisem această tehnică pe la adolescență, când lecturile de la școală mă puseseră față în față cu durerea altora fără nicio pregătire prealabilă.Mecanismul funcționa simplu: priveam pagina, înregistram informația, continuam.Înțelesesem că lectura poate rămâne, dacă vrei, un act pur tehnic — o decodificare de semne fără rezonanță afectivă.Nu că mi-aș fi propus explicit aceasta; mai curând era o strategie pe care o adoptasem fără să o conștientizez, înainte să am vocabularul necesar pentru a o descrie.La douăzeci și cinci de ani, am dat peste un roman pe care nu știusem să-l evit la timp.Nu mai rețin titlul exact, dar rețin că îl citeam în tren, cu câteva stații înainte să ajungem la destinație, și că la un moment dat mi-am dat seama că plâng — fără să fi hotărât, fără să fi anticipat.Nu un plâns ornamental, controlabil, ci ceva mai intim, care ieșise fără să mă consulte.Ajunsesem, fără să planific, la o formă de lectură în care textul și cititorul negociază cu forțe egale.Cartea nu mai distra; lucra.Înțelesesem asta în mod teoretic cu mult înainte să o trăiesc, dar cunoașterea livrescă nu pregătise nimeni pentru contactul efectiv.Profesorii de liceu spuseseră mereu că un roman bun te schimbă — o formulă repetată de atâtea ori încât devenise zgomot de fundal.De atunci, citesc altfel.Nu mai citesc ca să termin, nici ca să bifez.Mă trezesc uneori noaptea, fără un motiv pe care să-l pot articula, atras înapoi de un pasaj care nu m-a lăsat să adorm liniștit.Cărțile pe care le-am citit astfel nu mi-au adăugat informații depozitate ordonat, ci au lăsat urme pe care nu le pot localiza precis — o modificare subtilă a modului în care gândesc și ascult.Nu știu dacă aceasta este o calitate sau o vulnerabilitate.Probabil ambele, fără să se excludă reciproc.