În noaptea de Crăciun, când zăpada cade lin și alb peste pământ, și fiecare suflet se-ntinde în zăpezi albe de speranță, pe drumul ce duce la mănăstire, un om singur merge.Vântul șoapte-i povești, și stelele gândesc și urmăresc fiecare pas.Moșul acesta avea o povară în inimă: o tăinuie pe care a ținut-o ascunsă ani de zile.Azi era ziua când trebuia s-o spună în fața sfântului și a preoților.Coloana de oameni se-ntorcea din cireșă, iar el rămânea singur.Luna veche dădea lumină slabă peste zăpezi.Ușa mănăstirii era deschisă, iar din interior ieșea țambal și cântec.Moșul simți cum ploaia umedă se-ntinde peste-ntreaga ființă a lui.Și-și duse mâna la piept, unde pulsau toate emoțiile dusurinane.Astăzi se-mpăca cu divinul.