O floare albă crește singură pe o stâncă galbenă.În jur este pustiu.Roșu și portocaliu ale soarelui o-ntinde zilele.Iar vântul-o șoapte povești de țări îndepărtate.Floarea visează la ploaia care nu vine, la albinele care fug, la fluturi care nu-și pun picioarele pe ea.Dar rămâne acolo, în singurătate, transpirând sensibilitate și speranță.Până îi ajunge o albină, obosită de zbor.Floarea-i oferă nectarul, iar albina-i duce polenul mai departe.Și floarea înțelege că sensul vieții nu este în frumusețe, ci în dăruire.Se deschide cu inimă deschisă.Și alți fluturi vin, alte albine trec.Și singurătatea ei se transformă în completitudine.